Oracolul din Stambul

             De când am dat de acest titlu m-a atras pe loc. M-a atras farmecul unei lumi orientale, cu parfumuri delicate şi referiri la o istorie pe care o cunosc doar tangenţial, mici frânturi din alte cărţi.

             Nu cunoşteam autorul, îmi era cu totul străin stilul lui de a povesti şi cu toată atracţia pe care o exercita titlul asupra mea mărturisesc sincer că nu aveam mari speranţe.

             M-a surprins descrierea Constanţei, cu siguranţă o descriere total diferită de ce mai citisem pînă atunci, m-a surprins alegerea autorului în privinţa pupezelor, nu pot să zic că sunt fana lor. şi m-a surprins caracterul Eleonorei, mă asteptam la altceva.

             E de ajuns să spun că este o poveste cu sultani, fire împletite de istorie şi ficţiune, mister şi acel strop de romantism ce răzbate încă din titlu.

            Pentru mine ar fi fost o carte ideală pentru un drum cu trenul, dar am citit-o cu plăcere şi din fotoliu.

            Cartea a ajuns la mine prin campania Cartea Călătoare, campanie ce îşi propune să promoveze lectura, o minunată idee a celor de la grupul editorial ALL. Eu am dat peste campanie pe facebook(vedeţi că are şi părţi pozitive?),prin grupul vALLuntar, grup cu adevărat înteresant, cu oameni diverşi, cu diferite preocupări şi pot spune că o parte din blogurile celor înscrişi în grup te fac să pierzi nopţi întregi. Primeşti cartea uşor, prin Poşta Română, şi nu ai altă obligaţie decât să o trimiţi mai departe spre alt cititor.

           Singura observaţie pe care aş face este faptul că atât grupul cât şi campania ar trebui promovate mai mult spre şcoli şi mai vizibil pentru cei mai tineri şi mai nefamiliarizaţi cu cititul, pentru că cei ca mine, celor cărora le place lectura, nu au nevoie de mari imbolduri!

Din rubrica vocabular

 librocubicularist = cel ce citeşte în pat

De ce femeile se autodiscriminează încă?

            Deci, ca omul care are foarte multă treabă, aş face orice numai ce trebuie să fac nu! Şi din acest considerent, problema majoră care mă apasă acum este nu mai puţin decât marea bătălie dintre bărbaţi şi femei, egalitate proclamată sus şi tare în practică dar contrazisă aproape zilnic de realitate!

           Ceea ce mă intrigă şi cu greu înţeleg, de ce femeile se sabotează singure?De exemplu, de ce este doar rău ca un bărbat să se îmbete şi este foarte rău, extrem de greşit ca o femeie să facă acelaşi lucru??? De ce nu este la fel greşit pentru ambii, aş întreba eu femeile, pentru că de la ele, am observat că vine această concepţie? De fapt, chiar am întrebat şi răspunsul este unul de genul că de aia, că femeile au copii de îngrijit, că le stă mai rău,etc.....

             Şi dacă stau mai bine să mă gândesc, însăşi femeile îşi pun limite absurde, care ne îndepărtează de o egalitate reală dintre sexe, că nu se cade aia, da ce zice lumea, da să nu te judece satul, vecinu sau nu ştiu cine că nu eşti în rând cu lumea!

             Surpriză, bărbaţii, cel puţin cei din generaţii mai tinere, nu au astfel de probleme şi nu îşi bat capul cu ce zice lumea! Însă, tot surpriză, sunt la fel de misogini(marea majoritate), ca bunicii şi străbunicii lor!

        Singura concluzie la care ajung este că femeile sunt cele care se simt inferioare şi îşi educă, în continuare, copiii în acelaşi spirit gen "fetelor voi neapărat să fiţi cuminţi şi curate ca lacrima să nu vă bârfească lumea" iar "tu, băiatul mamei eşti o minune, să nu cumva să înveţi să-ti găseşti şosetele în dulap sau să-ti speli farfuria că o face mama pentru tine iar când te-oi însura vai de noră dacă nu te cocoloşeşte şi nu stă toată ziua după fundul tău, îi arăt eu ce înseamnă soacră rea!" Şi apropo, de ce soacrele îşi urăsc de moarte nurorile şi nu şi ginerii?! Serios, mă simt discriminată!

               

            

Cea mai importantă tradiţie a Franţei - nu cumva să se piardă!

     Putem sta linistiţi! Nu suntem singurii care, în funcţii de decizie avem puşi oameni fără scrupule şi cu un simţ minim al moralei! Curtea Constituţională a Franţei a decis că nu există nimic mai înălţător în tradiţia şi cultura franceză decât corida şi, ca atare, trebuie să continue să încânte turmele de turişti şi să umple buzunarele unora, ce se desfată promovând răutatea în stare pură şi scoţând din oameni tot ce au mai întunecat în ei.
     Desigur, coridele au ca unic scop promovarea şi perpetuarea tradiţiilor!
   

Războiul om - urşi, până când?

            Constat că zilele astea a început o adevărată cruciadă împotriva urşilor. Cu ce au greşit? Nu, nu au coborât de nebuni în sate, nici nu au decimat turme de oi şi nici nu au început vre-un război cu minunaţii oameni ce populează această planetă. Fioroasele animale nu au făcut altceva decât să-şi apere viaţa! Cum oare au îndrăznit aşa ceva??? Hai să le arătăm noi cine-i mai tare şi să-i decimăm pe toţi, ce ne trebuie nouă urşi???
          Lăsând ironia la o parte, masacrul ce se petrece acum în ţara noastră ar trebui să aprindă ceva spirite însă, din ce constat eu, nimeni nu este măcar indignat, ce să mai zic să reacţioneze.
          Deci, neprovocaţi absolut de nimic, câţiva oameni se hotărăsc ei că nu este plăcere mai mare în viaţă decât să vezi sângele curgând şi să haituieşti animale rănite. Desigur, dacă vânătoarea a sfârşit prost nu se putea ca aceşti oameni să fie găsiţi vinovaţi şi, eventual, să fie chemaţi medicii veterinari să trateze urşii! De ce să fim corecţi?Nu. noi nu trebuie să ne dezminţim statutul de nemiloşi, idioţi şi avari şi ce insulte or mai fi, toate se potrivesc tuturor ăstora care au fieştce putere de decizie în acest caz!!!
        Le doresc din suflet, tuturor vânătorilor amatori să rămână cu sechele pe viaţă şi să nu-şi mai folosească mâinile pentru nimic în lume!!!
        P.S. Desigur, nu mă refer aici la vânătoarea justificată de nevoia de hrană sau de autoapărare.
        P.S.2 Pariu că banii obţinuţi pe respectivii urşi nu vor susţine nici o cauză nobilă şi că doar vor umple buzunarele unora, pentru plăcerea lor personală?

Vine şcoala!

    Se apropie cu paşi repezi un nou an şcolar, cu o nouă generaţie ce, cu emoţie, va intra propriu - zis în comunitate. Copii frumoşi, neîntinaţi de răutatea lumii înconjurătoare, ce asteaptă să fie educaţi, să fie îndrumaţi, să descopere lumea.

    Refuz să comentez neajunsurile şi defectele şcolii româneşti;sunt atât de cunoscute încât chiar nu mai e nevoie de nici un comentariu.

    Refuz şi să-i critic pe cei responsabili, întru-cât e atât de evident că se doreşte menţinerea situaţiei actuale! Nu trebuie să ai talente deosebite să vezi câtă rea-voinţă există la nivelul decizional al învăţământului!

    Ceea ce vreau să povestesc se leagă de propriile mele experienţe personale din perioada şcolii. Ca mai toţi, am avut parte de toată gama de profesori, însă când mă gândesc la cei al căror impact asupra mea a fost decisiv, trei persoane îmi vin în minte.

    Ca să încep cu partea frumoasă, îmi voi aminti întotdeauna cu multă plăcere de doamna mea dirigintă din clasele a XI-a şi a XII-a. Era acel gen de profesor implicat 100% în munca sa; nu cred ca era cineva din clasă despre care să nu fi ştiut ce face, ne lua apărarea în faţa oricui, orice năzbâtie am fi făcut şi, în general, puteam să ne ducem la dânsa cu orice problemă am fi avut, întotdeauna îşi găsea timp să ne asculte.Bine, poate aveam destule momente când o detestam, ne chinuia efectiv cu limba română. Dar, acum, privind retrospectiv, nu cred ca se mai plânge nimeni din cei ce i-am fost elevi că putem purta o conversaţie decentă cu oricine şi că avem totuşi, o cultură bunicică.Pe scurt, ne-a fost cu adevarat o călăuză în acele vremuri, cineva de încredere care să ne îndrume spre deciziile corecte.

    Însă cum nu toţi suntem la fel, am dat şi peste acel gen de profesor ce, pe mine personal nu mă plăcea orice aş fi făcut şi, deşi pentru ceilalţi cred ca a fost un profesor ideal pentru mine a fost un adevărat chin să particip la orele lui, cu toate că matematica era o materie preferată şi chiar mă pricepeam. Pentru ce îi sunt recunoscătoare? Mi-a spus că nu voi fi în stare să intru la facultate cu examen, ca nu sunt destul de bună. Urmarea? Nimic nu m-a ambiţionat mai tare să învăţ şi să iau acel examen, în timp ce mulţi colegi de-ai mei nu s-au chinuit, intrând lejer la facultăţi bune, dar fără să dea examen de admitere.

    Cel de-al treilea caz, genul acela de profesor căruia îi place să umilească un elev doar pentru că poate. Ei bine, îi port cea mai adâncă ură posibilă şi dacă nu se poate să-i meargă rău, sper din tot sufletl să nu mai predea niciodată.

    Astea sunt amintirile mele majore legate de profesori şi, ceea ce vroiam să spun prin aceste exemple, este că un profesor are o mare influenţă în viaţa noastră, a tuturor şi ar trebui să trateze cu maximă seriozitate rolul pe care îl are de îndeplinit.

    Da, ştiu că sunt lipsuri, ştiu că sunt multe nedreptăţi şi multe piedici în şcoală, dar cred că omul sfinţeşte locul, aşa că, domnilor profesori, aveţi grijă de elevii dumneavoastră că am neplăcuta impresie că în loc să evoluăm, involuăm!

Să simți, să guști, să miroși, să vezi, să auzi și apoi să te regăsești în toate..., și să fii fericit!

              De multe ori, în vâltoarea de zi cu zi, uităm  să schițăm măcar un zâmbet, ba chiar uităm de noi, dar și de alții. De multe ori, rostim doar cuvinte goale, legăm conversaţii banale prin care dăm impresia că socializăm, însă uităm să vorbim cu sufletul şi cu inima deschisă. De ce ne vine atât de greu  să oferim căldură celor din jur, sprijin sau doar să le arătăm că îi înţelegem şi că suntem alături de ei....sau, pur şi simplu, să avem curajul să ne arătăm lumii aşa cum suntem, cu ideile, idealurile şi valorile noastre? Cuvintele, rostite şi, mai ales scrise, au forţă; pot răni, pot dezamăgi, pot alina şi pot descoperi adevăruri, de aceea trebuie folosite cu înţelepciune, nu trebuie subestimată forţa lor.
            Să simți, să guști, să miroși, să vezi, să auzi și apoi să te regăsești în toate..., și să fii fericit! O maximă destul de filozofică ar zice unii, sau fără sens pentru alţii. Noi credem ca puţini dintre noi o aplicăm în viaţa de zi cu zi. Puţini avem disponibilitatea să observăm fiecare nuanţă şi fiecare faţetă a vieţii pe care o trăim şi să profităm din plin de ea.
            Cine suntem noi? Nu contează! Important este că suntem două și amândouă ne-am propus să găsim, prin scris, ceva.....Ce, nici noi nu ştim, dar, aşa cum am auzit de multe ori, călătoria este mai importantă decât destinaţia.